Mânăstirea Samurcășești

1

Mănăstirea Samurcăşeşti a luat fiinţă în anul 1808, fiind zidită de vornicul Constantin Samurcaş, pe moşia sa din satul Ciorogârla, la distanţă de 15 km. de Bucureşti. La scurt timp de la zidirea mănăstirii, ctitorul a încetat din viaţă, nelăsând nici o întocmire pentru întreţinerea şi cârmuirea acesteia. Abia în anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi  fiu adoptiv al ctitorului, asigură mănăstirii vatra şi pământul din jurul ei, punând, de asemenea, şi reguli de administraţie. De asemeneaa , în 1845 face şi prima reparaţie la biserica mănăstirii, care suferise de pe urma cutremurului din 1838.

Întrucât biserica şi chiliile mănăstirii nu au fost prea trainic executate la 1808 şi nici temeinic reparate la 1845, în anul 1862, aproape tot aşezămânul mănăstiresc se găsea într-o totală stare de ruină. După multe demersuri făcute de către conducerea mănăstirii, pe lângă autorităţile de stat, se reuşeste ca, între anii 1866-1869, cu fonduri alocate de către Ministerul Cultelor, să se facă reparaţii generale la biserică. În anul 1870, cu sprijinul bănesc al credincioşilor S. Vernescu şi  L. Teoharide din Bucureşti, biserica se pictează de către pictorul Gheorghe Tattarescu, iar la 13 decembrie în acelaşi an se sfinţeşte. Între anii 1872-1874, se mai fac anumite reparaţii de către Ioan Samurcaş, unul dintre urmaşii ctitorului, care înveleşte cu şindrilă casele ctitoriceşti, iar Ministerul Cultelor repară arhondăria şi acoperişul unui corp de chilii. În anul 1876, cu sprijinul credincioşilor, se zideşte în cimitirul mănăstirii o biserică mică cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena cu destinaţia de capelă.

Lucrări de restaurare se mai fac la biserica mare a mănăstirii în anul 1903, cu sprijinul credincioşilor şi, în 1920, cu ajutorul Administraţiei Casei Bisericii. În anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurgă, se clădeşte în apropierea cimitirului mănăstirii un corp de case cu 20 de camere. În anul 1914, un mare incendiu distruge tot corpul de case ctitoriceşti unde se aflau 30 de chilii, stăreţia şi un frumos salon oriental, dispărând astfel şi o bună parte din arhiva mănăstirii. În timpul primului război mondial, mănăstirea a suferit de pe urma trupelor germane de ocupaţie, care au luat, printre altele, şi cele două clopote ale mănăstirii, ce au fost înlocuite cu altele noi în 1919 şi 1925.

Biserica mănăstirii, un exemplu interesant de arhitectură religioasă de la începutul secolului trecut, având trei altare, cu pronaosul şi naosul despărţite şi ele în trei compartimente prin două  şiruri de câte patru coloane de cărămidă, a fost grav avariată de cutremurul de la 10 noiembrie 1940. Ea a fost demolată şi refăcută între anii 1941-1943 pe vechile temelii, după planurile arhitectului Ion Cernescu, cu cheltuiala Prefecturii Judeţului Ilfov şi prin sârguinţa bunului creştin Teodor Ciurea, prefect al Judeţului Ilfov în perioada 1940-1942. Arhitectul  Ion Cernescu a renunţat la despărţirea corpului bisericii în trei compartimente şi a tratat exteriorul ca o îmbinare armonioasă între cărămida aparentă şi piatră. Din vechea biserică s-a păstrat catapeteasma lucrată în stil brâncovenesc, ornamentată cu motive vegetale şi florale şi împodobită în partea superioară cu două rânduri de icoane pictate, iar în partea inferioară cu un rând de icoane argintate. Din pictura lui Gheorghe Tattarescu s-au păstrat doar două icoane care se pot vedea la colecţia de obiecte religioase a mănăstirii.

După ridicarea noii biserici, la dorinţa generalului Teodor Ciurea, s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri ale bisericii. Altarul central a rămas închinat Sfintei Treimi, la fel şi cel din dreapta închinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stânga, care până atunci purta hramul Naşterea  Maicii Domnului, a fost închinat  Sfintei Cuvioase Parascheva. În vara anului 1944, când Mitropolia Iaşilor a fost nevoită să se retragă cu arhiva şi cu odoarele sale la Bucureşti pentru câteva luni, sicriul cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva a fost adus şi adăpostit în biserica Mănăstirii Samurcăşeşti, sfinţind astfel ctitoria generalului Teodor Ciurea care, cu multă dragoste, îi închinase „Altarul”. În acelaşi timp cu zidirea noii biserici, Prefectura Judeţului Ilfov a construit în mănăstire şi trei corpuri de case, care se văd şi astăzi la intrarea în mănăstire pe partea stângă, cu destinaţiile: casa preotului, stăreţia şi colecţia muzeală.

Între anii 1951-1953, prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina, biserica mănăstirii a fost împodobită cu pictură în frescă şi ceramică, executată în stil neo-bizantin de către pictorul Gheorghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfinţită de însuşi Patriarhul Justinian Marina cu ceremonialul obişnuit la asemenea ocazii. Din toamna anului 1953 şi până în vara anului 1958, cu fonduri puse la dispoziţie de către Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, s-a restaurat tot aşezământul  mănăstiresc: chiliile din jurul bisericii s-au rezidit în formă de cetate, s-au refăcut clopotniţele, atelierele, precum şi zidul împrejmuitor al mănăstirii. Inaugurarea lucrărilor s-a făcut la 1 iunie 1958 cu o frumoasă slujbă arhierească săvârşită de Patriarhul Justinian Marina, care sărbătorea atunci şi zece ani de rodnică păstorire patriarhală.

Între anii 1976-1986, cu fonduri alocate de Arhiepiscopia Bucureştilor şi cu donaţii de la credincioşi, s-au făcut reparaţii generale şi s–a pictat biserica mică din cimitir, s-a reconstruit o parte din zidul împrejmuitor distrus la cutremurul din 1977 şi la inundaţiile din 1979, s-a restaurat pictura murală din biserica mare a mănăstirii de către pictorul Ion Taflan, s-a refăcut instalaţia electrică din mănăstire şi s-au executat lucrări de subzidire la zidul de la intrarea în incinta mănăstirii.

Începând din anul 2000, aşezământul mănăstiresc trece printr-un amplu proces de restaurare, consolidare şi înfrumuseţare. În anul 2002, s-a construit o clădire nouă pentru atelierul de tâmplărie, s-a introdus în mănăstire reţeaua de gaze naturale şi s-au refăcut scările, soclul şi trotuarul perimetral de la biserica mare. Lucrări de importanţă majoră s-au executat la cele două biserici ale mănăstirii între anii 2005-2007. La biserica mică s-au făcut lucrări de consolidare, s-a refăcut tavanul şi acoperişul, s-a executat pictura în frescă de către pictorul Iulian Lambrău şi s-a înlocuit catapeteasma cea veche, care era putredă, cu una nouă, lucrată de sculptorul Costică Moroiu din Bucureşti. La biserica mare s-a restaurat pictura murală de către pictoriţa Gabriela Ştefăniţă, s-a restaurat catapeteasma, atât lemnul cât şi icoanele de către pictoriţa Elena Constantin, s-au schimbat geamurile, s-a refăcut pardoseala şi s-a învelit biserica din nou. De asemenea, s-a înlocuit tabla şi s-a învelit din nou majoritatea chiliilor din mănăstire. Toate aceste lucrări s-au făcut cu sprijinul bănesc al câtorva familii de buni creştini din Bucureşti, care sunt noii ctitori ai mănăstirii, urmaşi ai celor trei mari ctitori vrednici de pomenire, vornicul Constantin Samurcaş, generalul Teodor Ciurea şi Patriarhul Justinian Marina, ale căror suflete, credem, se bucură nespus că lăcaşul sfânt de care toţi trei s-au îngrijit nu s-a pierdut în vremi, ci dăinuie în timp.

La data de 14 octombrie 2008, zi de praznic închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, când mănăstirea a sărbătorit atât hramul, cât şi împlinirea a  200 ani de istorie sfântă, Preafericitul Părinte Daniel însoţit de Preasfinţitul Mihail al Episcopiei Ortodoxe Române din Australia şi Noua Zeelandă şi Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a săvârşit resfinţirea Bisericii Mari în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti. Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în semn de preţuire faţă de înnoirile care s-au făcut aici în ultimii ani şi întru aducere aminte a perioadei în care moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au poposit în această mănăstire într-o vreme de mare încercare pentru Biserică şi Ţară (10 aprilie-27 octombrie 1944), a dăruit obştii mănăstirii un veşmânt care a acoperit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi.

În decursul anilor, Mănăstirea Samurcăşeşti a avut şi un deosebit rol social-cultural. Între anii 1864-1876, din ordinul Ministerului Cultelor, aici a funcţionat o şcoală primară atât pentru copiii din sat, cât şi pentru fetiţele orfane crescute în mănăstire, având ca învăţătoare pe maica Sofia Heliade Rădulescu, care a fost şi stareţa mănăstirii în perioada 1894-1909.

De asemenea, aşezământul mănăstiresc prezintă şi o importanţă istorică prin faptul că trecutul ei este legat de un eveniment din istoria Ţării Româneşti, şi anume Revoluţia de la 1821. La 17 martie 1821, în drum spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu a poposit cu pandurii săi în Mănăstirea Samurcăşeşti, unde a purtat discuţii cu părintele său duhovnicesc, episcopul Ilarion al Argeşului, şi a alcătuit, după spusele istoricului Mihai Cioranu, acea „Proclamaţie” adresată către locuitorii oraşului Bucureşti. Popasul lui Tudor Vladimirescu în această mănăstire este marcat atât de documente, cât şi de o cruce de lemn îmbrăcată în argint aurit, lucrată de Stan Jianu din Craiova în 1761 şi dăruită mănăstirii de către Tudor. Crucea se păstrează în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii.

În cadrul mănăstirii au funcţionat de-a lungul anilor diferite ateliere în care au muncit călugăriţele atât pentru a-şi asigura existenţa, cât şi pentru întreţinerea sfântului locaş. Din anul 1923 şi până în 1955, au existat în mănăstire ateliere de ţesut mătase, borangic, stofe fine de lână şi covoare româneşti. În anul 1955, au continuat să funcţioneze atelierele de covoare şi s-au înfiinţat şi ateliere de produse casnice. În anul 1960, prin decretul 410, autorităţile statului ateu, încercând să desfiinţeze toate mănăstirile din ţară, le-au alungat pe călugăriţe şi au desfiinţat totodată şi atelierele. Vârtejul comunist nu a reuşit să desfiinţeze Mănăstirea Samurcăşeşti pentru că în faţa lui s-a aşezat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, providenţialul om, Patriarhul Justinian Marina, care, în anul 1961 înfiinţează în mănăstire un atelier de înrămat icoane, înzestrat cu maşini de tâmplărie aduse din Germania, unde le încadrează pe toate călugăriţele şi surorile care, potrivit decretului, trebuiau să părăsească mănăstirea. Atelierul de tâmplărie înfiinţat în anul 1961 funcţionează şi astăzi pe lângă alte trei ateliere înfiinţate mai recent: de tămâie, de pictură şi de tricotaje.

Biserica cea mare a mănăstirii adăposteşte multe valori spirituale ale ortodoxiei româneşti, dintre care cea mai importantă este racla din argint în care se păstrează părticele din moaştele mai multor sfinţi:Sf. Apostol Andrei, Sf. Arhidiacon Ştefan, Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, Sf. Ierarh Silvestru, Sf. Ierarh Modest, Sf. Mucenic Teodor Tiron, Sf. Mucenic Teodor Stratilat, Sf. Mucenic Ermin, Sf. Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi ale unui sfânt necunoscut. De asemenea, în cadrul aşezământului mănăstiresc este amenajat şi un muzeu unde sunt expuse o serie de obiecte de cult cu valoare de patrimoniu: icoane, chivote, sfinte vase, cruci, veşminte, cărţi vechi şi altele.

Cu toate încercările şi greutăţile pe care le-a întâmpinat Mănăstirea Samurcăşeşti în decursul celor două secole de existenţă, aici au vieţuit fără întrerupere, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, între 45 şi 60 de călugăriţe, împletind armonios cele două coordonate ale vieţii monahale: rugăciunea şi munca.