Taina Botezului

REFERAT

Taina Botezului

Susţinut de: preot Corja Marcel

Septembrie, 2010

Introducere

Al doilea Sinod ecumenic din Constantinopol, anul 381, prin cei 150 de Sf. Părinţi, a statornicit ultimele cinci articole ale Crezului, care se ocupa cu învățătura despre Dumnezeu – Sf. Duh, Sf. Biserică, Sfintele Taine (Botezul), învierea morţilor şi viaţa veşnică; acestea din urmă cinci articole erau îndreptate mai ales împotriva ereticului Macedonie şi a partizanilor lui, care susţineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh.

Conform învăţăturii de credinţă a Bisericii orice creştin afirmă credinţa într-un botez ce aduce iertarea păcatelor celui ce se botează. Această afirmaţie are ca fundament porunca Domnului nostru Iisus Hristos: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16.16), mântuirea însemnând izbăvire de păcate, iertarea lor. Alte expresii ale Mântuitorului ca: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28. 19,20), „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3. 4,5) sunt menite să expliciteze necesitatea şi forma de bază a botezului.

În literatura de specialitate sunt amintite doar trei feluri, tipuri de botez: botezul din apă şi din Duh (botezul propriu-zis), botezul sângelui (moartea martirică pentru credinţa în Hristos suferită de către o persoană nebotezată) şi botezul lacrimilor (pocăinţa), alte tipuri de botez derivând din acestea trei.

De la început, dorim să specificăm că: în primele secole ale creştinismului Botezul era săvârşit numai în ajunul Învierii Domnului (iar mai apoi şi în ajunul Naşterii şi Epifaniei Domnului), slujba botezului fiind unită spre final cu cea a Sfintei Euharistii, fiind precedate de o pregătire specială de 40 de zile. Afundarea în apă era săvârșită în afară de biserică (baptisteriu). Iar apoi se intra cu procesiune în biserică.

Prin Taina Botezului, omul care crede în Iisus Hristos renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru şi mădular al Bisericii. Taina se săvârşeşte prin întreita afundare în apă a celui ce se botează în numele Sfintei Treimi, săvârşitorul ei fiind preotul sau episcopul. Numai în caz de urgenţă, din temerea de moarte apropiată a celui care are să primească Botezul, această Taină poate fi săvârşită de către orice creştin ortodox (urmând ca apoi să fie săvârşită de către preot întreaga slujbă, în caz că pruncul trăieşte).

Botezul săvârşit însă cu o altă formulă decât cea trinitară, prin care nu se exprimă distinct persoanele Sfintei Treimi, nu este valid şi nu a fost recunoscut niciodată de către Biserică ca fiind valid. De aceea, sinoadele au prescris rebotezarea tuturor celor care au fost botezați cu o formulă in­corectă (Can. 95, Sinodul V-VI; Can. 8, Laodiceea).

În rânduiala actuală a slujbei Botezului se respectă în mare parte rânduiala ce se săvârşea încă din primele secole ale creştinismului când botezul se aplica aproape exclusiv celor maturi, cu câteva excepţii, esenţa, însă, este aceeaşi.

Pregătirea pentru botez

Pregătirea pentru botez are legătură cu alegerea naşilor. Naşii sunt persoanele în vârstă care-l însoţesc pe prunc la Botez, răspunzând şi făcând cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sunt părinţii sufleteşti ai pruncului, născându-l pentru viaţa cea nouă, în Duhul, așa cum părinţii l-au născut pentru viaţa cea trupească. Sunt totodată garanţi (sau chezaşi) ai acestuia în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, chezăşuind că pruncul (finul) va fi crescut în credinţa ortodoxă şi că va fi un bun credincios[1].

Naşul trebuie să fie creştin ortodox[2] şi un bun credincios, în vârstă şi de dorit să fie de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naş. Naşul este dator să se îngrijească de viaţa duhovnicească şi morală a finului şi, la vremea cuvenită, să-l înveţe adevărurile credinţei creştine. Să-i fie învăţător şi îndrumător în cele sufleteşti, sârguindu-se a face din el un bun credincios şi vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rândul său, finul este dator să-l asculte pe naş şi să-l respecte, la fel ca pe părinţii săi după trup[3].

Slujba botezului începe cu exorcismele. Aceste exorcisme sunt trecute uneori cu vederea de către unii preoţi, alţii le citesc foarte în grabă ca şi cum ar fi o parte mai neînsemnată a Botezului. Exorcismele nu sunt explicaţii, nici un discurs cu intenţia să dovedească ceva celui care urăşte, minte şi distruge din veşnicie, ci sunt, precum spune Sf. Ioan Gură de Aur, “invocaţii înfricoşătoare şi minunate”, un act de putere “groaznică şi înfricoşătoare” care dizolvă şi distruge puterea malefic a lumii demonice. Eliberarea de puterea demonic este începutul restaurării umane. Împlinirea ei este însă, Împărăţia lui Dumnezeu, în care omul a fost primit în Hristos. Lepădându-se de Satana, catehumenul îl înfruntă direct pe diavol pentru că exorcismele l-au făcut liber să renunţe la acela, să-l provoace şi să-l respingă. Această întoarcere spre apus este un act de libertate, prima faptă liberă a omului eliberat de sub robia lui satana.

Dacă îndreptarea cu faţa spre apus în timpul lepădării înseamnă con­fruntarea cu satana şi cu întunericul aceluia, întoarcerea mai apoi spre răsărit înseamnă convertirea omului spre Raiul care era sădit în Răsărit, convertirea sa la Hristos, lumina lumii, după tâlcuirea Sf. Chiril al Ierusalimului. Formula “Te uneşti cu Hristos?”, care tradusă din greacă înseamnă aderare, ataşament, şi “Mă unesc cu Hristos” implică mai mult decât o formă oarecare de “unire” psihologică. Este o declaraţie de ataşament personal faţă de Hristos, de înrolare  în rândurile celor care Îi slujesc lui Hristos, de jurământ asemănător celui depus de către soldaţi. Această hotărâre şi acest jurământ sunt luate o dată pentru totdeauna; ele nu pot fi rediscutate şi reevaluate “din când în când”. În limbajul creştin această hotărâre este numită credinţă, iar credinţa înseamnă, mai întâi de toate – credincioşie.

Se rosteşte apoi Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Totuşi, este important să subliniem că aceste crezuri şi simboluri de credinţă au apărut şi au fost folosite prima dată în contextual pregătirii baptismale, ca rezumat al învăţăturilor date zilnic de-a lungul celor şapte săptămâni de dinaintea prăznuirii pascale a Botezului celor care urmau să se boteze. Lepădarea de satana a fost “pecetluită” prin suflarea şi scuiparea asupra lui. Supunerea faţă de Hristos este acum pecetluită prin închinarea către Sfânta Treime.

Acum pregătirea a ajuns la sfârşit. Acum totul este gata pentru marele act: acela al morţii şi al învierii întru “asemănarea” Morţii şi Învierii lui Hristos.

Botezul

Botezul începe cu o solemnă binecuvântare a apei. Se observă şi o mare decadenţă liturgică printre preoţi, încât unii pur şi simplu omit această binecuvântare, turnând pur şi simplu doar câteva picături din „apa sfinţită” de dinainte în cristelniţă. Trebuie să înţelegem că în mod special apa ne descoperă sensul Botezului şi că această descoperire are loc la sfinţirea apei de dinainte de botez. Cu alte cuvinte, exact binecuvântarea apei manifestă importanţa Botezului, arătându-i legătura cu lumea şi cu materia, cu viața şi cu toate aspectele ei. Simbolismul apei uneşte şi „ţine împreună”  întregul conţinut al credinţei creştine, Căderea şi Mântuirea, Viaţa şi Moartea, Învierea şi Viaţa Veşnică. Dar, înţeleasă astfel, binecuvântarea apei de dinainte de Botez încetează să mai fie ceea ce a devenit atât de des: un fel de ceremonie preliminară şi opţională, cu scopul de a produce „materia Tainei”. Ea este iarăşi ceea ce a fost de la început: epifanie, arătarea adevă­ratului înţeles al Botezului ca act cosmic, ecleziologic şi eshatologic: cosmic, pentru că este Taina Noii Creaţii; ecleziologic, pentru că este Taina Bisericii; eshatologic, pentru că este Taina Împărăţiei. Intrând în această taină a apei, începem să înţelegem de ce, pentru a-l izbăvi pe om, trebuie mai întâi să-1 scufun­dăm în apă.

Apele creaţiei, întunecate şi murdărite de că­derea care a devenit chiar simbolul morţii şi al tiraniei demonice, sunt acum revelate ca ape ale Iordanului, ca început al re-creării şi al mântuirii. Duhul Sfânt, Dătătorul vieţii, coboară iarăşi asupra lor; iar ele – şi prin ele lumea – sunt arătate a fi ceea ce trebuie şi au fost cre­ate să fie: viaţa omului ca o comuniune cu Dumnezeu.

După ce apa este binecuvântată, ea este unsă cu untdelemn. În ungerea prebaptismală a apei şi a trupului catehumenului, untdelemnul este mai presus de toate sim­bolul vieţii, dar al vieţii nu ca simplă existenţă, ci ca deplinătate; pe scurt, viaţa ca participare la viaţa dumnezeias­că însăşi. Aceasta este recrearea omului: a trupului său, a membrelor sale, a simţurilor sale.

Ajungem la momentul botezului. Aici poate fi intuită o obiecţie. Cum se poate aplica Botezul co­piilor, care în mod evident nu au nici credinţă proprie şi conştientă, nici „dorinţă” proprie? Dacă Biserica Ortodoxă a rămas străină de con­troversa îndelungată din Apus despre Botezul infantil sau adult, este pentru că ea, în primul rând, nu a ac­ceptat niciodată limitarea credinţei la „credinţa perso­nală”. Există o diferenţă – nu numai în grad, ci şi în substanţă – între credinţa care converteşte un ne­credincios sau un necreştin la Hristos şi credinţa ca­re constituie viaţa însăşi a Bisericii. Astfel, Botezul „depin­de” de credinţa Bisericii; credinţa Bisericii este cea care cunoaşte şi doreşte ca el să devină – de aceea şi face din Botez ceea ce este – deopotrivă „mormânt” şi „maică”.

Pe de o parte, nu numai că îi primeşte pe copiii nou-născuţi la Botez, ci chiar cere ca aceştia să fie botezaţi. Totuşi, pe de altă parte, ea nu-i botează pe toţi copiii, ci doar pe aceia care deja îi aparţin ei fie prin părinţi, fie prin naşi responsabili, care, cu alte cuvinte, sunt prezenţi la Botez din inte­riorul comunităţii de credinţă. Acum suntem pregătiţi pentru Botezul însuşi. Aceasta este Taina: darul Morţii şi al învierii lui Hristos către fiecare dintre noi, darul care este ha­rul baptismal.

Imediat după tripla afundare, cel nou-botezat este îmbrăcat într-un veşmânt alb. Veşmântul alb nu doar  simbolizează curăţirea spirituală şi dreptatea pentru care fiecare creştin tre­buie să se lupte în viaţă, ci sunt deopotrivă revelaţia şi darul a ceea ce simboli­zează. Ceea ce des­coperă şi transmite astfel rămâne noutatea radicală a acelei curăţii şi dreptăţi, a acelei vieţi duhovniceşti noi pentru care neofitul a fost renăscut în scufundarea baptismală şi care îi va fi acum acordată prin „pecetea darului Sfântului Duh”. Astfel, pe de o parte, ritualul veşmântului alb încheie şi pecetluieşte Botezul propriu-zis, îmbrăcarea în „veşmânt strălucitor”, „haină luminoasă” corespunde dezbrăcării catehumenului dinainte de Botez, goliciunii acestuia când intră în apa izbăvirii. Pe de altă parte, acest ritual des­chide a doua parte a slujbei de iniţiere: ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, primirea de către neofit a darului Sfântu­lui Duh.

Mirungerea

După scufundarea baptismală şi îmbrăcarea în veşmântul alb, neofitul este uns sau pecetluit cu Sfântul Mir. Această Taină a provocat disensiuni în lumea creştină. Bise­rica Romei, după cum bine se ştie, a transformat-o în „Confirmaţie”, accepta­rea sacramentală a intrării „adulte” în viaţa Bisericii, şi de aceea a afectat legătura liturgică a ei cu Botezul. Protestanţii, însă, mai rău,  au respins caracterul ei sacramental, pentru a nu diminua suficienţa de si­ne a Botezului.

Pe de o parte, Mirungerea nu este o parte organică din Taina baptismală: este săvârşită ca împlinire a Botezului, după cum şi următorul act al Tainei — participarea la Euharistie – este împlinirea Mirungerii. Pe de altă parte, totuşi „pecetluirea” cu Sfântul Mir este în mod evident un act nou, deşi pregătit şi făcut posibil de Botez, îi dă slujbei de iniţiere o dimensiune complet nouă, încât Biserica a ştiut dintotdeauna că es­te o altă „taină” – un dar şi o Taină distinctă de Botez.

Noutatea şi unicitatea radicală a Tainei constau în faptul că prin Mirungere acordă omului nu vreun dar spe­cial sau darurile Duhului Sfânt, ci pe Duhul Sfânt În­suşi ca dar. Iar noi primim acest dar personal al Duhului propriu lui Hristos.

Pentru că această credinţă şi iubire ne-au făcut să ne dorim viaţa Lui, să fim în El, şi pentru că în Botez, fiind botezaţi în Hristos, ne-am îmbrăcat cu Hristos. Hristos este Cel Uns şi noi primim ungerea Lui; Hris­tos este Fiu şi noi suntem adoptaţi ca fii; Hristos Îl are pe Duhul ca Viaţă a Sa în El şi nouă ne este dată par­ticiparea la Viaţa Lui. Şi astfel, în această ungere unică, minunată şi cu adevărat dumnezeiască, Duhul Sfânt, pentru că es­te Duhul lui Hristos, ni-L dă pe Hristos, iar Hristos, pentru că Duhul Sfânt este Viaţa Sa, ni-L dă pe Du­hul.

Împărtăşirea

În Tradiţia primară Botezul, Mirungerea şi Euha­ristia „sunt împreună”^[4], formează o singură succesiu­ne liturgică şi un singur „tipic”, pentru că fiecare Tai­nă din cadrul ei este împlinită în cealaltă într-o aşa manieră, încât este cu totul imposibil să înţelegem sensul uneia izolat de celelalte două.

În concluzie spunem că: Botezul ne condu­ce în Biserică, iar Biserica, conducându-ne la Masa lui Hristos, ne face – acum, în lumea aceasta, în viaţa aceasta – părtaşi şi martori la Mântuirea pregătită de Dumnezeu şi împlinită în Hristos.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.       Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2008.

2.       Molitfelnic, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2006

3.       Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. EIBMBOR, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2005.

4.       Pr. Prof. Ion Bria, Comentariu la catehismul ortodox, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

5.       Sf. Nicolae Velimirovici, CREDINŢA SFINŢILOR, Catehismul Bisericii Ortodoxe, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.

6.       Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Ed. EIBMBOR, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2003.

7.       Pr. prof. dr. Alexander Schmemann, Din apă şi din duh, trad. rom. Alexandru Mihăilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009.

8.       Писания Святых Отцов: Учителе Церкви, voi. 2, St. Petersburg, 1856.

[2] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p. 73; Rânduiala înaintea Sf. Botez, în Molitfelnic, ed. 1937, p. 14

[3] Catehisnul sau Mărturisirea de credinţă ortodoxă, Ed. EIBMBOR, Bucureşti

^[4] Cf. Sf. Ioan Hrisostom: „Căci îndată scoţându-i pe ei din acele ape sfinte [...] sunt chemaţi la masa împărătească. Pentru că după ce ies de acolo sunt aduşi la înfricoşata masă cea plină de nenumărate bunătăţi şi gustă din trupul şi sângele Stăpânului şi devin sălaş al Duhului…” (Cateheze baptismale, 2, 27 [trad. rom., p. 55]. Era încă de la sine înţeles de către Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. al XV-lea), care scrie: „Aceasta con­stituie împlinirea tuturor Tainelor ca, fiind eliberaţi de necurăţia păcătoasă, devenind curaţi şi pecetluiţi pentru Hristos în Duhul Sfânt, să participăm la Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi şi să fim uniţi trupeşte cu El” (Писания Святых Отцов: Учителе Церкви, voi. 2, St. Petersburg, 1856, p. 73). Manualele de dogmatică ignoră, totuşi, pur şi simplu, aceasta.