LUCRARE PENTRU CERCUL PASTORAL

SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI IN LUCRARILE SFINŢILOR PĂRINŢI

Pr.  Tudor Paul Alexandru

Parohia Slobozia – Protoieria Ilfov Sud

TAINA SFANTULUI BOTEZ ÎN LUCRĂRILE SFINŢILOR PĂRINŢI

Dovezile despre Botezul creştin sunt multiple atât în Sfânta Scriptură cât şi în lucrările Sfinţilor Părinţi, ele arată pe de o parte importanţa botezului, iar pe de altă parte modul de săvârşire, materia şi starea celui ce primeşte botezul. Informaţii despre botez în Biserica primară ne oferă mai multe izvoare, dintre care primul este „Învăţătură a celor Doisprezece Apostoli” – Didahia -, scrisă la mijlocul secolului I. În partea a doua a Didahiei, bazându-se, pe practica creştină din vremea aceea, autorul descrie momente ale vieţii unui creştin: Botezul, Mărturisirea, Euharistia, Postul, Rugăciunea.

După cartea a şaptea a Didahiei, administrarea botezului era precedată de o pregătire catehetică a candidaţilor, pentru care primele şase capitole ale acestei cărţi pot fi considerate ca un model.

Didahia precizează ca botezul trebuie săvârşit prin întreită afundare în apa proaspătă, rece, „În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (cf. Matei 28,19), redând deci formula trinitară care  însoţea actul  afundării.[1] Cei botezaţi devenind membri ai Bisericii. In cartea a noua a Didahiei se afirmă răspicat că Taina Sfântului Botez condiţionează primirea celorlalte taine, în special a sfintei Euharistii.

Date despre doctrina botezului ne oferă şi Epistola zisă a lui Barnaba, scrisă într anii 70 şi 130-131. Aceasta scriere este considerată de unii o speculaţie paşnică a unui catehet, iar de alţii, dinpotrivă, un strigăt de alarmă în faţa unui mare pericol care  ameninţa turma sa.

Intenţia autorului a fost de a convinge pe iudaizanţi să nu se ţină de litera Vechiului Testament, care nu este decât preânchipuirea, umbra şi alegorie a Evangheliei, arătându-le apoi drumul pe care trebuie să-l urmeze în viată prin descrierea celor două căi: calea luminii şi calea întunericului.

Pentru autorul acestei epistole, noua creaţie prin botez are un înţeles eshatologic, căci prin acest act sacramental noi ne împărtăşim deja de darurile spirituale ale împărăţiei cerurilor. Botezul reface în fiinţa credinciosului chipul lui Dumnezeu, alterat prin păcat, fiind astfel o anticipare a creaţiei  eshatologice.[2]

O descriere sumară a botezului ne prezintă şi Sfântul Iustin Martirul  şi  Filozoful, în prima sa Apologie.

Evenimentul important al Bisericii, Botezul, era precedat de o pregătire a candidatului şi a întregii comunităţi prin post şi rugăciune, după cum am văzut şi în Didahie. Primirea Botezului era condiţionată nu numai de mărturisirea învăţăturii creştine, ci şi de o conduită, după percepte evanghielistice. Botezul se săvârşea prin afundarea în apă, invocându-se  numele  Persoanelor Sfintei Treimi.

Pentru Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful primul efect al botezului este iertarea păcatelor pe temeiul jertfei Mântuitorului pe cruce. Iertarea păcatelor presupune o schimbare de viată. Sfântul Iustin nu limitează botezul numai la acest efect, ci îl prezintă ca pe o iluminare, iertarea păcatelor fiind numai un efect preliminar, un început spre dăruirea totală lui Dumnezeu.

În Apologie se foloseşte pentru prima dată termenul iluminare (1,65), care se referă în primul rând la actul ce se săvârşea în cadrul botezului. Această denumire a botezului cu temei în scrierile Noului Testament (cf. I Tesaloniceni 5,5; Efeseni  5,8),  va apare în mod curent în scrierile ulterioare.

În „Dialog cu Iudeul Trifon”, Sfântul Iustin vorbeşte însă despre darurile Duhului Sfânt, despre prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt în sufletele credincioşilor. Sfântul Iustin nu prezintă însă în mod explicid aceste daruri ca fiind roade ale iluminării baptismale. Botezul deschide neofitului comunitatea frăţească şi îi permite a lua parte la misterul euharistic[3], confirmând necesitatea împărtăşirii  îndată după botez.

Sfântul Iustin aminteşte două dintre preânchipuirile vechitestamentare ale botezului: izbăvirea lui Noe prin apă (Dialogul cu Iudeul Trifon, 19) şi circumciziunea (Dialogul cu Iudeul  Trifon,  138).

Sfantul Grigore de Nyssa spune în lucrarea “Viaţa lui Moise” că ceea ce dorim noi pe pământ nu ni se împlineşte deplin nicicând şi nicăieri. Pentru aceia, însă care au gustat din trupul Mântuitorului ceea ce au dorit, li s-a împlinit, căci parcă şi inima omenească aşa a fost zidită dintr-u început, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cuprinde întrânsa pe Însuşi Dumnezeu. Aceasta este pricina pentru care nimic din cele de jos nu ne poate sătura, nici nu ne poate pune capăt dorinţelor noastre, ci veşnic rămânem însetaţi, ca şi când nu ni s-ar împlini nici una din dorinţele care ne mistuie. Toate acestea pentru că sufletul omenesc este însetat după desăvârşire, după apa cea veşnică, şi atunci cum ar putea să-l sature această lume a noastră, trecătoare. La acest lucru se gândea Domnul când spunea femeii samarinence: “oricine va bea din această apă va înseta din nou; cel ce va bea din apa pe care Eu îi voi da-o acela nu va mai înseta în veac”. (I Iaon 4,13-14) Singură apa aceasta pune capăt dorinţelor sufletului omenesc după cum zice şi Psalmistul: “Sătura-mă-voi, când se va arăta slava Ta” (Ps. 15,15).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şi să se sature de ea, iar urechea pentru sunete şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când îl găseşte pe Dumnezeu. Se vede că aşa este sortit sufletului să nu-şi afle liniştea decât în Hristos, căci singur El este şi Binele şi Adevărul şi tot ceea ce poate bucura pe om. Se vede aşadar din însăşi mărturiile acestea că Taina Botezului este un adânc adevăr şi că cei ce se botează în felul acesta, ajung să cunoască pe Dumnezeu. Iar dacă se mai simte lipsa aducem şi mărturii mai multe şi mai întăritoare din viaţa mucenicilor,  martirilor  care au  adus  drepte  mărturii lui  Dumnezeu,  în ce priveşte botezul, apoi ne-am putea opri înainte de toate la acel Sfânt Evanghelist Ioan al cărui suflet e străveziu ca o rază de soare, iar gura mai strălucitoare decât aurul.”

În Apus, cele mai vechi informaţii privind rânduiala şi doctrina botezului ni le oferă operele lui Tertulian mort în anul 240, în special „De Baptisimo”, tradiţia apostolică a lui Ipolit al Romei  şi  scrierile  Sântului  Ciprian al Cartaginei.

Lucrarea „De Baptisimo” a lui Tertulian, fiind o lucrare polemică, nu cuprinde o expunere amănunţită a ritualului baptismal, considerat de autor binecunoscut cititorilor, ci face o apologie acestei taine creştine, împotriva unei secte gnostice, care, acceptând dualismul maniheic afirma că apa ca materie, în general este rea şi deci nu trebuie folosită la botez, pentru mântuire fiind necesară numai credinţa. Totuşi, din această lucrare şi din referirile la botez din alte lucrări ale lui Tertulian se poate reface ritualul baptismal al bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului II şi începutul  celui  de-al  III-lea.[4]

În privinţa timpului săvârşirii botezului, Tertulian aminteşte că în mod normal cel mai potrivit timp îl constituie praznicul Paştilor şi apoi cel al Cincizecimii, confirmând astfel practica apostolică a botezării la aceste praznice creştine. Tertulian încununează lista suferinţelor trupeşti cu diferite chinuri ale morţii la care erau supuşi, după profeţi şi Apostoli, martirii din vremea sa scoţând astfel în evidenţă o a doua formă a botezului, botezul mucenicilor sau botezul sângelui „Dar când ajunge la cunoaşterea fericirii, la primirea celui de-al doilea botez, la însăşi urcarea către sălaşele divine, nimic n-ajuta   mai mult pentru aceasta decât răbdarea corpului. Dacă „spiritul este puternic şi   trupul slab”, unde este mântuirea spiritului fără răbdare şi a cărnii însăşi?”[5]

Rânduiala botezului era precedată de o pregătire deosebită prin rugăciune, post, plecarea genuchiurilor, priveghieri şi mărturisirea păcatelor. Acest timp de pregătire numit „timpul de probă şi reflecţie” poate fi considerat ca un început al instruirii catehetice întinse, căci deja în sânul Bisericii primare se simţea nevoia unei pregătiri deosebite pentru cei ce se converteau la creştinism. Aceste exerciţii spirituale mărturisesc sinceritatea pocăinţei, având drept scop câştigarea milei lui Dumnezeu. Acestor exerciţii li se atribuie deasemenea valoarea unui exorcism. Până la botez catehumenul trebuie să manifeste o deosebită atenţie fiind permanent în stare de veghe, căci diavolui nu renunţă uşor la partea sa.[6]

Pentru a înfăţişa cât mai sugestiv lucrarea Duhului Sfânt la Botez, Tertulian apelează la realitatea dintre potop, ca preânchipuire a Botezului şi Botezul creştin. Aşa precum odinioară, după retragera apelor potopului, care printr-un adevărat botez al lumii, a înlăturat nedreptatea lumii, porumbelul a vestit încetarea pedepsei cereşti, tot aşa acum, Duhul Sfant sub chipul porumbelului, zboară spre pământ, adică spre trupul nostru curăţit de păcate prin baia botezului, aducând pace lui  Dmnezeu.

Tertulian nu aminteşte despre săvârşirea lepădării de satana  in  cadrul rânduielii baptismale, însă, nu o dată se refera la necesitatea ca cei care doresc sa îmbrăţişeze credinţa creştină, să declare că s-au lepădat de satana, de toată trufia lui şi de toţi slujitorii lui.

Tertulian adaugă la mărturisirea credinţei, alături de Persoanele Sfintei Treimi şi Biserica: „Deci, dacă mărturisirea credinţei şi chezăşia mântuirii devin obligatorii în prezenţa a trei martori, atunci se adaugă cu necesitate Biserica; căci, unde sunt trei, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acolo e şi Biserica, trupul celor trei”.

După Sfântul Tertulian, Botezul este o naştere din nou. Urmând naşterii trupeşti prin care venim în lume cu chipul lui Adam, a doua naştere, adică naşterea spirituală prin botez,  reimprimă în noi  chipul  lui  Hristos.

Botezul este numit naşterea din nou deoarece el constituie o nouă lucrare creatoare, prin care Dumnezeu îi redă sufletului  curăţirea sa primară, îl renaşte.

Botezul constituie astfel, o recreare a sufletului în Hristos. El este naşterea, sprituală comunicându-i celui botezat însăşi viaţa Duhului Sfânt. Unirea sufletului cu Duhul Sfânt prin botez este o nuntă mistică, Duhul fiind mirele, iar sufletul mireasa. Tertulien afirma unicitatea acestei Sfinte Taine: „O singură dată noi intrăm în baia botezului, o singură dată păcatele noastre ne sunt şterse”[7].

O prezentare mai amănunţită a unei rânduieli baptismale   complete din perioada de comunitate a tradiţiei apostolice, de aceeaşi structură cu cea din timpul lui Tertulian ne oferă Sfântul Ipolit (sec.III) în „Tradiţia Apostolică”  (cap.  15-21)

În această lucrare săvârşirea botezului este atribuită preotului păstrându-se însă practica primară de a i se rezerva episcopiului numai  punerea mâinilor. În lucrarea sa Sfântul Ipolit susţine necesitatea botezării pruncilor rânduind ca aceştia să fie primiţi prin Botez înaintea celor maturi. Cel care urma să fie primit în catehumenat era chestionat mai întâi asupra caracterului şi modului său de viaţă. Sfântul Ipolit stabileşte o lungă listă de meserii şi situaţii incompatibile pentru admiterea în catehumenat.

Candidaţii la Botez – zice Sfântului Ipolit – se vor dezbrăca de hainele lor, pentru că vor îmbrăca o nouă haină renunţând la orice fel de podoabe, pentru a nu-i lăsa satanei, de care se vor lepăda nici un sprijin. Candidaţii maturi vor răspunde ei înşişi la întrebările de credinţă, iar pentru prunci vor răspunde părinţii sau cineva din familie, nu în calitate de naşi, ci exprimând credinţa copilului. Dacă sunt mai mulţi candidaţi pentru botez, întâi vor fi botezaţi pruncii, apoi cei maturi,  bărbaţii  şi  femeile.

Ca susţinător al botezului pruncilor, Sfântul Ciprian stăruia ca aceştia să fie botezaţi cât mai curând posibil, fără nici o interzicere,  pentru a obţine iertarea păcatului  stămoşesc.

Discipol al lui Tertulian, Sfântul Ciprian, considera ca nevalid botezul administrat de eretici, intrând astfel în conflict cu episcopul Ştefan al Romei care a decis ca ereticii să fie primiţi în Biserică numai prin punerea mâinilor, ca act de reconciliere.

Pentru a apăra unitatea şi indivizibilitatea botezului Sfântul Ciprian face o reconsiderare a actelor Botezului, arătând că acelaşi Duh Sfânt lucrează la sfinţirea apei şi la punerea mâinilor. Lucrarea Duhului Sfânt apare astfel drept premisa Tainei Sfântului Botez în întregul ei.

La săvârşirea Botezului, care se administrează împreună cu Mirungerea, Duhul este activ nu numai în momentul punerii mâinilor, ci şi al sfinţirii apei, căci apa nu poate curăţa de păcate, fără puterea Duhului Sfânt. Prin aceasta se confirmă originea apostolică a sfinţirii apei.

Taina Sfântului Botez trebuie păstrată, mai bine zis, curăţirea de păcate, căci sufletul este curat, după ieşirea din apa purificatoare aşa cum spune şi Sfântul Clement Romanul: „Dacă nişte drepţi ca aceştia nu pot, cu dreptăţile lor să izbăvească pe copiii lor, noi cu ce încredere vom intra în palatul lui Dumnezeu, dacă nu păstrăm curat şi neprihănit botezul? Sau cine va fi apărătorul nostru dacă vom fi găsiţi că nu avem fapte sfinte şi drepte?”[8]

In Epistola Sfântului Ignatie Teoforul către Policarp, Sfântul Ignatie spune: „Căutaţi să plăceţi Celui în a cărui oaste sunteţi (2  Timotei  2,4) de la Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână armă, credinţa coif, dragostea suliţă, iar răbdarea armură; faptele bune să fie depozitele voastre, ca să vă primiţi, după vrednicie, plata voastră”.[9]

Origen, ne spune că o dată ce primim Botezul, trebuie să fim deplini în credinţa în Dumnezeu, unul singur, Dumnezeu, Fiul şi  Sfântul Duh: „Când însă ajungem la harul Botezului, lepădundu-ne toţi zeii şi domnii ceilalţi, noi mărturisim pe singurul Dumnezeu: Părintele, Fiul şi Duhul Sfânt, însă, cu toată realitatea acestei mărturisiri, câtă vreme noi nu iubim pe Domnul Dumnezeu, „din toată inima şi din tot sufletul nostru” (Matei 22,37) şi dacă nu ne alipim de El cu toată tăria noastră nu suntem încă „partea Domnului” (Deuteronom 32,9), rămânem doar aşezaţi pe un fel de linie marginală, suportând mai departe, vrăşmăşia celorlalţi de care fugim, fără ca Domnul, la care căutăm adăpost, să ne ajute, pentru că noi nu-L iubim din toată inima şi toată virtutea”.[10]

Tot Origen spune: „Aceasta s-a făcut pentru tine, care dai ascultare, pentru care ai şi primit darul Botezului, pentru tine care te-ai înscris în numărul fiilor lui Israel şi ai primit în sufletul tău pe Dumnezeu Împăratul, pentru tine care erai poate gata să te întorci, iar la îndeletnicirile veacului, pentru a împlini fapte pământeşti şi a te întina cu noroi, tu care cutezi a recunoaşte că prin tine s-a ivit un nou rege care nesocoteşte pe Iosif”.[11]

Sfântul Grigorie de Nyssa spune, referitor la apa Botezului, că: „Istoria ne învaţă că cei ce trec prin apă să nu mai tragă din ea nimic din oastea potrivnică după ce au ieşit din ea”.[12]

Tot Sfântul Grigorie de Nyssa spune despre Botez: „Căci te-ai îngropat cu Mine, prin Botez, în morte, ai venit împreună cu mine  şi  pe piscul  tămâii”.  (libanului  învierii).[13]

Date privind importanţa şi necesitatea Botezului întâlnim şi la Clement Alexandrinul în Stromata a II-a: „Eu însă, nu socotesc fiinţă vie pe acela ale cărui mişcări sunt supuse necesităţii, fiind impulsionate de o cauză exterioară. Unde mai este atunci pocăinţa celui ce a fost, cândva necredincios, unde mai este pocăinţa care aduce iertarea de păcate? Deci nu mai au nici un rost nici Botezul, nici fericita pecete, nici Fiul, nici Tatăl; şi, după cum socotesc     eu, pentru aceşti eretici, Dumnezeu este un distrugător de însuşiri naturale, Care   nu pune ca temelie a mântuirii credinţa dobândită prin libera voinţă”.[14]

Dovezi despre Botezul creştin găsim şi în inscripţia lui Abercius, descoperită în anul 1882 de W.M. Ramsay. Inscripţia episcopului Abercius de Hierapolis, în Frigia, compusă din 22 versuri Hexamedice, este după părerea savantului belgian Henri Gregoire, „regina inscripţiilor creştine”.

Abercius scrie în versetul IX: “Şi am văzut acolo poporul  care are o pecetie strălucitoare”.[15]

Fără îndoială că „Pecetia strălucitoare” este baia Botezului, care pune sigiliul sau pecetea creştină pe cel care prin Taina Sfântului Botez devine membru al Bisericii universale.

O altă inscripţie de o deosebită importanţă pentru creştinism, implicit şi o dovadă a existenţei Tainei Sfântului Botez încă din primele secole creştine este inscripţia lui Pectorius din Autem. Această inscripţie scrisă în limba greacă, a fost descoperită de cardinalul I. B. Pitra, la 24 iunie 1839, în cimitirul oraşului Autum la Nord-Vest de Lyon în centrul Galiei. Este compus din 11 versuri greceşti, gravate pe o tăbliţă de marmură. Această inscripţie a fost pusă încă din viaţă, de Pectorius, bărbat necunoscut, de origine orientală, pe mormântul mamei sale, al tatălui său Aschandios şi al  fraţilor săi  la  moartea mamei  sale. În ea se arată ca toţi aceştia primiseră Botezul crestin. Şi e marturie că în veacurile I-IV se vorbeşte despre „apa divină”, prin care trebuie să înţelegem desigur că e vorba de apa Botezului, care deschide creştinismului calea sigură pentru a deveni membru al Bisericii şi de aceea creştinii se numesc neam dumnezeiesc:

„1. neam dumnezeiesc al Peştelui ceresc, păstrează o inimă curată,

2.                primind printre muritori izvorul cel nemuritor

3.                al  apei  divine;  încălzeşte-ţi prietene,  sufletul tău

4.                în apele veşnice ale înţelepciunii bogate.”[16]

Chiar din aceste scurtă prezentare ne putem da seama că documentele amintite oglidesc toate aceeaşi rînduială baptismală, în strânsă continuitate cu practica epocii apostolice, aşa cum apare ea oglindită în scrierile Noului Testament. Ele ne prezintă primul stadiu al dezvoltării elementelor rânduielii baptismale primare, precum şi dovada că încă din primele secole creştine, această întreită afundare „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt” a constituit  Sfânta Taină a Botezului.

Documentele primelor secole creştine constituie izvoare preţioase pentru istoria cultului, dar şi pentru preocupările ecumenice.